dr. Székely Margit
medic specialist recuperare medicală
Coloana vertebrală reprezintă segmentul central al aparatului locomotor uman. Ea trebuie să asigure un echilibru optim între stabilitate și mobilitate, astfel încât să susțină greutatea corpului și să permită în același timp o gamă adecvată de mișcări necesare funcționării biomecanice eficiente. Ca o adaptare la poziția de ortostatism, în plan sagital coloana vertebrală prezintă patru curburi fiziologice care îi cresc rezistența, permit absorbția șocurilor în timpul locomoției și îi facilitează mobilitatea. Coloana vertebrală normală este dreaptă în plan frontal.
Scolioza reprezintă cea mai frecventă tulburare de statică vertebrală în plan frontal. Reprezintă o curbură anormală a coloanei vertebrale spre lateral și este una din cele mai comune afecțiuni la copii și adolescenți. Poate fi clasificată în 2 tipuri principale: funcțională sau structurală.
În scolioza funcțională, nestructurală anatomia vertebrelor și a discurilor este normală, doar aliniamentul în plan frotal este perturbat. Deviația laterală a coloanei este complet reductibilă clinic și radiografic în poziție culcată.
În scolioza structurală vertebrele prezintă modificări structurale (rotații, cuneiformizări). Deviația laterală a coloanei este ireductibilă clinic și radiologic în poziție culcată. Scolioza idiopatică reprezintă cea mai frecventă formă a scoliozei structurale. Devierea laterală a coloanei apare la un copil sănătos, fără a putea fi decelată o cauză exactă.
Etiologic, scoliozele funcționale includ atitudini scoliotice (fără o cauză evidentă), curburi scoliotice reductibile (sunt de obicei atitudini antalgice în cadrul unor afecțini ale coloanei) și curburi de compensare ale unor afecțiuni (ex. inegalitate de membre inferioare). Scoliozeleu structurale, de cele mai multe ori sunt idiopatice, fără o cauză cunoscută.
Pentru diagnosticul scoliozei, cel mai important este examenul clinic, care permite identificarea semnelor caracteristice ale curburii coloanei vertebrale. Acesta trebuie efectuat cu pacientul dezbrăcat, cu excepția unui slip. Trebuie examinat întregul corp, în picioare, din față, din profil și din spate. Se va urmări simetria umerilor, a omoplaților, simetria triunghiurilor taliei formate între trunchi și membrele superioare care atârnă liber lângă corp, simetria toracelui, deformări costale, simetria bazinului.
Cu ajutorul unui fir de plumb plasat pe protuberanța occipitală sau pe apofiza spinoasă C7 se poate evidenția prezența scoliozei. Acest test poate aprecia dacă scolioza este echilibrată sau nu. Dacă firul de plumb care pleacă de la vertebra C7 cade în pliul interfesier, scolioza este echilibrată, apofiza spinoasă C7 și S1 fiind pe aceeași linie. Dacă firul de plumb cade în afara pliului interfesier, scolioza este dezechilibrată. Proeminența toracală și/sau lombară poate fi măsurată cu ajutorul scoliometrului.
Examenul radiologic este esențial pentru stabilirea diagnosticului final de scolioză, oferind imagini clare ale curburii coloanei vertebrale și permițând evaluarea unghiului de deformare. Trebuie radiografiată întreaga coloană în ortostatism pentru a aprecia curbura sau curburile majore, curburile de compensație, relațiile cu capul, umeri și pelvis.
În ceea ce privește tratamentul scoliozei idiopatice, există trei mijloace terapeutice utilizate: kinetoterapia, tratamentul ortopedic cu corsete sau tratamentul chirurgical. Kinetoterapia face parte integrantă din toate programele terapeutice, fie că este utilizată singură în cazul scoliozelor neevolutive cu unghi Cobb sub 30°, fie că însoțește tratamentul ortopedic sau chirurgical. Tratamentul ortopedic se adresează scoliozelor peste 30° la pacienții cu imaturitate a scheletului, sau în cazul scoliozelor în jur de 20°, dar evolutive (agravare cu 6° între 2 controale efectuale la interval de 6 luni). Tratamentul chirurgical este indicat cazurilor la care unghiul Cobb depășește 40-45°.
Indicația terapeutică trebuie individualizată fiecărui caz în parte, trebuie să țină cont de particularitățile medicale ale cazului, dar și de posibilitățile familiale și posibilitățile urmăririi terapiei. Trebuie permanent adaptată rezultatelor obținute, de aceea sunt necesare controale medicale din 6 în 6 luni pe toată perioada de creștere, apoi anuale după maturitatea osoasă.
Evoluția scoliozei fără tratament depinde de severitatea și tipul acesteia, dar în general poate duce la agravarea progresivă a curburii coloanei vertebrale, mai ales în perioadele de creștere accelerată, cum este pubertatea. Fără intervenție, scolioza poate avea următoarele consecințe: creșterea progresivă a unghiului de curbură, durere cronică, asimetrii corporale evidente, complicații pulmonare și cardiovasculare, limitarea mobilității coloanei vertebrale și influențarea negativă a calității vieții.
Pentru diagnosticarea timpurie a scoliozei, este esențial ca fiecare părinte să observe atent spatele copilului și să recunoască caracteristicile acestei afecțiuni, ca toți copiii să fie examinați periodic de medicul de familie și/sau de medicul școlar și să fie implementate programe de screening pentru depistarea precoce. În prezența unei suspiciuni de scolioză, se impune un consult medical de specialitate, în cadrul căruia diagnosticul este stabilit pe baza examenului clinic și a investigațiilor paraclinice, urmând ca ulterior să fie recomandat un tratament adecvat.
Bibliografie
1. Iconia Borza – Patologia aparatului locomotor – noțiuni de ortopedie și traumatologie, Editura Mirton, Timișoara, 2006
2. Dinu M. Antonescu – Patologia aparatului locomotor, vol II, Editura Medicală, București, 2005-2008